De ce copiii nostri sunt atat de agitati? De ce se manifesta agresiv de la cea mai frageda varsta? De ce nu ne asculta si ii aflam mereu revoltati, parca nestiind ce vor cu adevarat? Astfel de intrebari au ajuns sa fie atat de frecvent puse de parintii zilelor noastre, incat ne trimit mai degraba la o cauza generala, identificabila la nivel de societate, decat la o problema individuala, specifica unei familii anume.

Desi au parte de o pregatire foarte buna in scoala, participand la numeroase activitati extrascolare si la cursuri care le asigura o performanta intelectuala peste media varstei, copiii nostri ajung totusi sa fie nefericiti, stresati, suferinzi. De ce?

Desigur, nu exista un singur motiv care sa raspunda de configuratia acestui trist tablou. Se poate identifica insa unul incuviintat atat de psihologi si medici, cat si de Parintii Bisericii: copiii vremurilor noastre, in tot mai multe cazuri, cad victima celei mai raspandite boli de astazi - lipsa de afectiune. Iar aceasta survine, din pacate, inca din primii ani de viata ai copilului sau chiar din primele luni de la zamislirea sa (conceptia sa).

Intr-adevar, psihologia si indeosebi neuropsihologia moderna, folosind cele mai noi mijloace de investigatie, au constatat faptul ca starile emotionale ale mamei din timpul sarcinii influenteaza fundamental, pe rand, embrionul, fatul si copilul.
Afectivitatea constituie, asadar, infrastructura si temelia intregii noastre existente.

Inca din a 14-a saptamana de viata intrauterina, creierul uman este, sub raport proportional, foarte mare si complex din punct de vedere structural, preluand si prelucrand influentele externe. Organismul fatului este viu si dezvolta numeroase reactii, inclusiv afective, determinand limpede o psihologie prenatala.
Copilul raspunde nu numai la starile afective ale mamei, ci si la comunicarea verbala a celei care il poarta in pantece. El se comporta ca o adevarata persoana - si este, in fapt, o persoana noua inca din clipa zamislirii (conceptiei). Desi e doar un bot de carne, pruncul asteapta un cuvant bun, un bun-venit, o primire calduroasa din partea parintilor – singurul sprijin de viata in lumea pentru care se pregateste de-a lungul celor 9 luni.

Prin urmare, pruncul se dezvolta in pantecele mamei nu numai fiziologic, ci si psihologic si afectiv.
De fapt, cele doua nivele de crestere – trupeasca si sufleteasca – se intrepatrund acum mai vizibil ca niciodata in viata omului. De aceea, starea emotionala a mamei pe parcursul sarcinii e extrem de importanta pentru dezvoltarea pruncului inca din pantece.

Legat de influenta emotiilor materne, s-a descoperit ca factorii psihologici isi aduc un aport semnificativ la sterilitate, in avortul spontan, in nasterea prematura, in varsaturi, in travaliul dificil si defecte la nastere. Astfel ca stresul cauzat de anumite evenimente importante traite spre sfarsitul sarcinii poate determina moartea nou-nascutului.

Cand ne referim la starea emotionala a mamei, avem in vedere, in primul rand, relatia de comuniune si de dragoste pe care o are cu sotul sau. Femeia are nevoie de acest sprijin, asa cum si copilul din pantecele ei se bucura de caldura sufleteasca rasfranta din dragostea parintilor sai. De pe acum, se poate vorbi de o treime de persoane, aflate intr-o comunicare sufleteasca profunda: tatal, mama si pruncul.

Cele mai multe studii pe termen lung arata, pe de alta parte, ca tensiunile personale grave si permanente dintre parinti, cum ar fi neintelegerile cuplului, sunt strans legate de o sanatate deficitara a copilului, de disfunctii neurologice, de intarzieri in dezvoltare si chiar de viitoare tulburari comportamentale.

Lovitura cea mai mare pe care o poate primi insa pruncul in pantecele mamei sale este receptarea sentimentului de respingere din partea acesteia si a tatalui. O evaluare facuta pe o perioada de 35 de ani a aratat ca respingerea copilului inainte de nastere antreneaza cele mai multe probleme psihosociale: toti copiii nedoriti s-au aflat intr-o situatie mai rea de viata decat copiii doriti, nascuti in aceeasi spitale, in acelasi moment, din parinti asemanatori, care purtasera bine sarcina din punct de vedere fizic.

Prin urmare, intreaga stare sufleteasca a mamei va afecta si fatul. Respingerea constienta sau inconstienta a copilului nenascut, iritarea, nervozitatea, nelinistea ori tensiunea mamei induc stari asemanatoare la copil si pot genera o nedeslusita angoasa care-l va insoti pe intreg parcursul vietii acestuia. De asemenea, starea de plinatate, de echilibru, de bucurie, de nadejde si de credinta a mamei va trece si asupra copilului. Asadar, mama trebuie sa vegheze in mod constient la faurirea acestei atmosfere de intelegere si curatie.

Ce minune poate fi mai mare in viata unei femei decat aceea de a zamisli un copil in pantecele sau, de a da viata! Si totusi, ceva s-a intamplat cu omul in ultimele zeci de ani, caci multe dintre femeile de astazi nu mai simt atat de arzator acest adevar in adancul sufletului si al trupului lor… Oare conceptia darwinista, care spune ca omul nu e om decat dupa nasterea sa sau chiar dupa atingerea unei anumite maturitati, a avut puterea de a schimba datele firii, ce definesc femeia ca mama inca de la inceputul veacurilor? Sau, in goana dupa fericirea configurata publicitar si vanduta ca bonus, la pachet, impreuna cu produsele culturii de consum, ne-am insusit niste conceptii care nu fac decat sa ne satisfaca patimile noastre marunte, aducandu-ne, in schimb, o adevarata nefericire?!

In numarul anterior al revistei noastre (Revista Familia Ortodoxa) povesteam cazul unei fete, Gabriela, care, desi i s-a cerut sa avorteze copilul pentru a pastra legatura cu barbatul iubit, a refuzat sa o faca. Darul pe care l-a primit in schimb a fost o relatie de partasie de-a dreptul minunata cu fetita din pantecele ei - descoperirea unui univers personal pe care era impinsa sa-l arunce la crematoriu, dar care, acum, o face fericita si-i da sansa unui nou inceput in viata. Propria ei fetita a invatat-o sa-l iubeasca pe Dumnezeu – lucrul cel mai important, caci prin El a descoperit Izvorul dragostei care-i umple viata.

Daca dorim sa avem copii sanatosi, ascultatori si linistiti, copii care sa ne faca cat mai putine probleme in primii ani de viata, dar si dupa aceea, trebuie sa acordam multa, foarte multa atentie felului in care debuteaza viata copilului, chiar din primele clipe ale zamislirii sale. Multi cred ca cea mai mare grija trebuie sa o avem atunci cand copilul este mare - insa, din pacate, cu cat e mai tarziu, cu atat sunt mai greu de corijat slabiciunile patrunse in firea copilului de-a lungul timpului.

Inainte de orice medicament, inainte de orice teorie medicala si psihologica, copilul are nevoie de ceva foarte simplu si la indemana noastra: dragostea parintilor sai. Acordandu-i-o, parintii ii vor asigura viitorul, atat cat tine de ei.

In numerele viitoare vom continua mica noastra incursiune in rolul pe care dragostea (si nu numai) il are de-a lungul intregii vieti a copilului si a omului. Vom aloca un mic spatiu si raspunsurilor punctuale la problemele pe care parintii le intampina in cresterea copiilor, astazi, in viata de familie. Asteptam scrisorile dumneavoastra.

Psihopedagog Silvia Criveanu

Psiholog Adriana Hanceanu

Sursa: http://www.familiaortodoxa.ro/2009/06/16/fara-afectiune-copiii-nostri-se-nasc-bolnavi/

Informatii utile:
- ULTRASUNETELE - O FEREASTRA SPRE INTERIOR (interiorul uterului, cum se dezvolta, cum se manifesta fatul, copilul nenascut) - subtitrat in romana

- VIATA UMANA: PRIMA MINUNE. Dezvoltare embrionara de la fecundare la conceptie pana la nastere (tradus in romana)

- Ce poate simti embrionul, fatul, copilul nenascut ? - What can the fetus feel ?

- Cand incepe viata umana ? - When the human life begin ?