Rolul iubirii in plamadirea copilului

Cu adevarat, noi, ca parinti, suntem datori sa asiguram copiilor nostri un viitor cat mai bun – atat cat tine de noi; iar cand vorbim de viitor intelegem ca aceasta lume si aceasta viata nu reprezinta realitati ultime.

Suntem cu totii ingrijorati de mersul acestei lumi si am dori sa-i ferim pe copiii nostri de influentele ei ucigatoare de suflet, dar cum?

Intrebat fiind odata parintele Adrian Fageteanu (pe cand era duhovnic la Manastirea Antim din Bucuresti) de cand incepe educatia unui copil, acesta a raspuns: "Cam cu douazeci de ani inainte de nastere sau, mai bine zis, o data cu nasterea mamei lui". De aici se intelege cat de importanta este pregatirea noastra, a celor ce suntem sau vom deveni parinti; cat de important este lucrul cu noi insine pentru a tamaduirea ranilor vazute si nevazute ale sufletului nostru – angajarea proprie pe drumul anevoios al dobandirii credintei, iubirii si al oricarei alte virtuti.

Iata de ce trebuie spus inca o data ca momentul nasterii copilului nu este punctul zero al educatiei. Pe parcursul celor noua luni de sarcina, pruncul nu numai ca are capacitatea de a recepta afectiunea si de a da un raspuns emotional la toate influentele simtite, pozitive ori negative, ci dobandeste si capacitatea de a asimila toate aceste experiente timpurii in asa fel incat, la nastere, copilul nu va fi un fel de tabula rasa, ci va dispune de o pregnanta memorie afectiva, care-l va insoti pe intregul parcurs de dupa nastere.

Se stie din relatarile acelor mame care au ascultat muzica clasica in perioada sarcinii cum, dupa nastere, copiii lor se orientau anume catre acel tip de muzica ori de cate ori se simteau obositi, tensionati, nesiguri; ei au pastrat aceste inclinatii muzicale pe termen lung. Iata de ce participarea femeii insarcinate la slujbele Bisericii si la Sfintele Taine se va constitui intr-un bun deja dobandit de prunc, chiar inainte de primirea Botezului. In viata Sfintilor Chiril si Maria, parintii Sfantului Serghie din Radonej, ce se praznuiesc la 26 septembrie, este trecut urmatorul fapt: "Maria s-a ingrijit anume de copil, inca de pe cand se afla in pantecele ei, luand aminte in chip deosebit la viata ei duhovniceasca. Staruinta ei a crescut dupa ce pruncul a strigat cu glas mare de trei ori din pantecele ei, pe cand se afla la Sfanta Liturghie".

De asemenea, ar fi interesant de amintit o observatie facuta chiar de stiinta moderna: uterul purtator de o noua sarcina, survenita insa dupa un avort, poarta intreaga incarcatura a faptei savarsite; energetic vorbind, el este un "uter mort". Acest fapt este resimtit de noua faptura intr-un mod negativ pentru plamadirea sa ca vas sufletesc. Din aceasta pricina, exista oameni care, desi au avut parte de cele mai bune conditii de educatie si chiar de iubire, poarta in ei un strigat mut, o durere si o angoasa inexplicabile. Poate chiar ar trebui realizat un studiu care sa surprinda trairile celor veniti pe lume dupa mai multe avorturi savarsite de cuplul parental.

Aceasta noua faptura este, intr-adevar, foarte prezenta si sensibila la tot ce se intampla in spatiul sau intrauterin si extrauterin; multe mame relateaza ca simt purtand pe altcineva, o fiinta care uneori are propriile preferinte, inclusiv alimentare.

Aceasta noua persoana este intr-un dialog cu mama sa si cu familia sa inca de acolo, din pantec. Psihologia considera ca primul mare act de cooperare mama-copil are loc in timpul travaliului si al nasterii, nasterea nefiind deloc un parcurs la care participa doar mama. Sunt copii care-si ajuta mamele sa nasca si sunt copii, mai pasivi, mai tematori, care parca ezita sa vina pe lume. Bine ar fi ca, acolo unde nu sunt cu adevarat temeiuri medicale, nasterea sa se realizeze pe cale naturala. Şi aceasta deoarece, astfel, fatul are prilejul sa participe cu fortele sale la aceasta chemare la viata. In ceea ce o priveste pe mama, studiile indica urmatorul aspect: dupa o nastere prin cezariana, tendinta mamei, mai mult sau mai putin constienta, este de a da atentie refacerii dupa o interventie chirurgicala. Dupa o nastere pe cale naturala, insa, trairile tin sa se concentreze mai mult pe eveniment decat pe refacerea post-chirurgicala.

Dupa nastere si in primul an de viata, experienta afectiva a copilului este de o importanta covarsitoare, nevoia de dragoste si "foamea" de prezenta adultului fiind foarte active. La numai zece saptamani de la nasterea sa, copilul este vadit mai interesat de o fata omeneasca vie decat de cea dintr-o fotografie. El este capabil sa faca deosebirea intre imobilitatea unei fete de pe un ecran si expresivitatea chipului mamei, cu care se afla intr-un schimb emotional, intr-un dialog in care fiecare zambet sau privire isi gaseste raspuns. Se pare ca prima oglinda in care se priveste fiecare om este chipul mamei sale; una dintre competentele pe care i le recunoaste stiinta acestei persoane minunate, bebelusul, este de a o investi pe o femeie ca mama in urma acestui schimb la nivelul privirii si surasului. S-ar putea spune ca, psihologic vorbind, acesta este debutul maternitatii psihologice, pentru ca nu poti fi mama (sau tata) decat in raport cu cineva.

In perioada alaptarii, se instituie ceea ce psihologii numesc comunicarea intima de maxima afectiune, ce se face pe o raza de douazeci-treizeci de centimetri, egala cu distanta dintre fata mamei si cea a copilului aflat in brate. Aceasta distanta de intimitate se va pastra si in viata de adult, definind capacitatea persoanei respective de-a intra intr-o relatie de apropiere emotionala cu o alta persoana. Este stiut ca acele persoane care nu au stabilit un contact de apropiere potrivit in aceasta perioada timpurie a vietii vor avea dificultati la maturitate in a permite persoanelor care-i iubesc (sot, sotie, copil) sa intre in spatiul lor personal si vor afisa mai degraba o distanta emotionala, voita sau nevoita.

De asemenea, esentiala si preferata de copil pana la varsta de un an este atingerea, ca ingredient al maximei afectiuni pe care acesta o resimte. Exista, in acest sens, o maturitate emotionala a copilului in varsta de un an, care se exprima prin dobandirea unui sentiment fundamental de incredere, izvorat din calitatea interactiunilor cu mama sa.

Daca aceasta cerinta nu este indeplinita, persoana respectiva va face eforturi continue intreaga sa viata pentru a gasi conditia acelei dependente afective de care initial a fost lipsit. Asa se face ca omul respectiv va deveni in timp o fire suspicioasa, lipsit de incredere in ceilalti, framantat, incapabil de a consolida o relatie profunda si de durata in viata sa. Ii va fi dificil sa aiba prieteni, sa creada ca cineva ii doreste binele, ca este iubit de sot, de sotie, de alti apropiati, va schimba mai lesne duhovnicii. Va astepta si va cere de la toti acestia ceva ce ei nu pot plini, cu oricat de multa iubire i-ar veni in intampinare. Nu intamplator, un mare parinte duhovnicesc spunea ca, in zilele noastre, pentru a aduce un suflet la o anumita varsta duhovniceasca trebuie sa-i fii mai intai mama si tata – adica sa umpli acel mare gol sufletesc de iubire. Bineinteles, insa, ca ceea ce nu pot plini oamenii o poate face Dumnezeu, caci aceste goluri se pot tamadui numai in dragostea Sa…

Alaptarea, in sine, este un multiplu proces de hranire a copilului. Actualmente, hranirea naturala a copilului la san este din ce in ce mai promovata in multe medii medicale de specialitate, avandu-se in vedere multiplele ei avantaje, dintre care doua sunt esentiale: intarirea sistemului imunitar al organismului copilului, prin anticorpii specifici pe care ii contine laptele mamei, si intarirea "sistemului imunitar afectiv", prin relationarea emotionala unica din timpul alaptarii.

Inainte de a naste, mama isi hraneste copilul prin intermediul sangele ei, iar dupa nastere il hraneste cu laptele sau. Prin lapte, copilul primeste si ceva din trasaturile mamei, din trairile ei, din dragostea si tandretea ei. Cand mama isi hraneste copilul, ea trebuie sa o faca constient, vorbindu-i si acordandu-i intreaga atentie si prezenta. Copilul trebuie zamislit in dragoste si hranit in dragoste. Nelinistea mamei, tristetea ei, gandurile ei negative – toate se transmit copilului. Acei copii ai caror mame trec printr-o psihoza post-natala, chiar daca au numai cateva saptamani, evita privirea tulbure a mamei, intorcand capul in timpul hranirii, si se invioreaza cand intra in comunicare cu o persoana sanatoasa, cautand privirea acesteia. Depresia mamei devine si depresia copilului; iar, printr-o reactie circulara, depresia bebelusului intareste depresia mamei.

Intarcarea brusca sau timpurie a copilului determina o cerinta psihologica continua de "lactatie". Aceasta nevoie, neimplinita cum se cuvine la vremea ei, se va manifesta la maturitate in felurite forme de dependenta (tigari, cafea, alcool), pana la cele mai grave forme de toxicomanie (droguri).

In timp ce copilul doarme, mama ii poate vorbi despre tot ce doreste mai bun in el, mangaindu-l pe cap, cu blandete, incredintandu-l ocrotirii Maicii Domnului si Sfantului al carui nume il poarta pruncul. Chiar daca doarme, cuvintele mamei sale se vor inregistra in subconstientul sau si se vor face lucratoare. Bebelusul este foarte fragil in aceasta etapa; daca el asista la anumite conversatii sau scene care sunt vatamatoare sufleteste, chiar daca nu le intelege pe moment, mai tarziu acestea vor deveni sursa unor tulburari in plan emotional sau comportamental.

Mama trebuie sa se hraneasca zilnic din dragostea lui Dumnezeu in rugaciune, pentru a putea darui mai departe o iubire de calitate pruncului ei. Daca pruncul este botezat la opt zile, iar mama nu poate intra inca in Biserica pentru a-l impartasi, ori daca mama are mai multi copii, de diferite varste, in aceste momente nasii de botez devin foarte importanti, pentru a implini si suplini nevoia de dragoste a copiilor din acea casa. Foarte multi duhovnici amintesc ca in vremurile noastre revigorarea institutiei nasiei este o prioritate.

In primul an de viata, rolul mamei este hotarator. Tatal pare acum a fi in umbra. Mai mult, daca el insusi nu a ajuns la maturitatea necesara, se va simti neglijat, asemenea unui copil mare, si se va retrage si mai mult. Rolul tatalui este insa doar aparent redus; el trebuie sa aduca siguranta sotiei cu sprijinul sau si sa o secundeze, astfel incat prin prezenta sa, mai tarziu, copilul sa se poata desprinde de mama, sa poata iesi din relatia de fuziune cu ea. Tatal trebuie sa devina o a doua persoana de referinta in viata copilului, incat desprinderea de mama sa nu se realizeze cu dramatism, asa cum se intampla cu copiii prea "mamosi" atunci cand incep gradinita sau scoala. Cand tatal lipseste de acasa foarte mult timp, datorita serviciului, este foarte greu sa satisfaca aceste conditii – insa acolo unde este dorinta, Dumnezeu ofera si posibilitatea implinirii ei! Un timp poate mai scurt, dar de calitate, oferit familiei este de folos pentru pastrarea treimii de persoane. Parintele Adrian Fageteanu considera ca mentinerea relatiei de comuniune intre soti, mai ales in aceste momente, ramane solutia cea mai buna – mai ales cand exista si tendinta sotiei de a se lasa total absorbita de nevoile copilului si de a-l marginaliza pe sot.

Tatal are, in mod firesc, o voce mai grava si structuranta in ton, care se pare ca permite stabilirea limitelor. Mama, in schimb, are adesea o voce consolatoare. Prezenta iubitoare si ferma a tatalui va echilibra atitudinea mamei. Spre sfarsitul primului an de viata, copilul este deja capabil sa recunoasca rolul tatalui si pe cel al mamei si sa le atribuie intentii diferite in raport cu el.

Studiile cu privire la efectul implicarii tatilor in cresterea copiilor incepand cu mica copilarie (0-3 ani) au aratat beneficiile pe termen lung in dezvoltarea acestora, si anume: cresterea coeficientului de inteligenta la varsta scolara, o capacitate de concentrare mai buna, o dorinta mai mare de a invata, un simt al umorului mai dezvoltat.

Calitatea interactiunilor dintre copilul ajuns la varsta de un an si apartinatorii lui semnificativi (in primul rand parinti, apoi bunici, nasi, dupa fiecare caz in parte) este ilustrata amplu de teoriile atasamentului. In jurul varstei de opt-noua luni apare frica copilului de persoane necunoscute si anxietatea la separarea de mama sa. O despartire brusca si indelungata de mama, nesuplinita de persoane cu care copilul este obisnuit, produce efecte dezastruoase pentru sanatatea emotionala pe termen lung a acestui copil, asa cum se poate observa la multi dintre copiii abandonati in centre de plasament.

In "paradigma strainului", s-a putut evidentia in conditii experimentale calitatea relatiei mama-copil, definindu-se trei tipuri de atasament care tind spre permanentizare. Astfel, daca mama (tatal) paraseste incaperea pentru cateva minute (trei minute, in experiment) si pruncul de un an este lasat in prezenta unui strain, la revenirea mamei in camera copilul poate reactiona in trei moduri de regasire.

Daca micutul isi exprima supararea fata de mama sa ca a plecat, dar apoi ii fuge in brate, bucurandu-se de imbratisarea ei, tipul de atasament fata de mama este unul sigur si increzator.

Daca la intrarea mamei copilul ramane insa rece, indiferent, ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat, atasamentul dezvoltat este unul neincrezator, nesigur. In sfarsit, daca copilul are in acelasi timp manifestari de furie si indiferenta, si nu arata incredere in mama (tatal) lui, atasamentul este unul ambivalent.

Calitatea interactiunilor din primul an de viata ingaduie o predictie asupra modului de atasament si a capacitatii copilului de a se desparti mai tarziu de mama sa. El va intra cu usurinta la scoala atunci cand atasamentul este sigur, se va adapta si in cazul unui atasament nesigur, dar va fi intotdeauna dificil in caz de atasament ambivalent.

Atunci cand parintii inteleg in timp cat mai bine despre ce este vorba si mama devine deschisa la schimbare sau atunci cand intervine tatal, in doua treimi din cazuri modalitatile de atasament se pot schimba.

Iata ca, de obicei, ne imaginam ca devenim maturi emotional incepand cu majoratul de la optsprezece ani, ori poate la douazeci si cinci ani, ori poate la treizeci ani – ca si cum maturitatea ar veni de la sine si pentru oricine o data cu inaintarea in varsta, ca un salt simplu si firesc, dupa niste achizitii academice, de profesie sau de rol. Totusi, lucrurile nu stau chiar asa. Aceasta maturitate afectiva (de fapt socio-afectiva, pentru ca se naste si creste in planul comuniunii cu ceilalti) nu este o floare aparuta peste noapte in gradina vietii, ci are in fundal etape succesive. Fiecare etapa de viata este definita prin propria sa crestere in iubire – exista, adica, o maturitate afectiva a copilului de un an, a copilului de trei ani, a celui de sapte ani, a celui de paisprezece ani si tot asa.

A fi matur pentru o anume varsta inseamna, de fapt, a trai in conformitate cu ceea ce a sadit Dumnezeu in firea omului la fiecare prag de varsta. Problema maturitatii emotionale devine foarte importanta intrucat este si o conditie a maturitatii duhovnicesti de mai tarziu, fie ca persoana respectiva va urma calea casatoriei, fie calea monahala.

Adriana Hancean, psiholog

Sursa: http://www.familiaortodoxa.ro/2009/08/15/rolul-iubirii-in-plamadirea-copilului/