Istoric Apicultura

Este usor  de inteles ca omul a fost atras din cele mai vechi timpuri de albine si produsele lor.

Daca se ia in consideratie faptul ca habitatul acestor animale se deosebeste mult de cel al altora, se poate usor concluziona de ce omul le-a acordat atentie si s-a interesat de aceste insecte si de fagurii lor.

Instinctul sau poate un accident l-au facut sa guste mierea si din acel moment, cunoscindu-i gustul, sa o caute si s-o foloseasca pentru alimentatia sa.

Datele cele mai vechi cunoscute sunt cele descoperite de Hernandez Pacheco in 1921, respectiv diferite picturi in pesterile Paianjenului din Bicorp, Valencia. El spunea ca pentru a intelege semnificatia unei astfel de scene pictate, trebuie sa se tina seama ca prin rapele acelor meleaguri albinele isi faceau cuib in crapaturile stancilor; roiurile abundau in marele Paredon de la Rebolia, in rocile din apropierea imediata a pesterii in care s-au gasit picturile si chiar si in perioada descoperirii era o practica curenta printre tarani sa se foloseasca de zilele reci de iarna pentru a cobori cu franghii si scari peretii de piatra pentru a lua fagurii.

Vor trece secole pana ce se vor descoperi, in cadrul surselor istorice, referinte la albine, miere si ceara, dar este foarte semnificativ un fapt: pe cele mai vechi documente scrise care se cunosc, tabletele de argila ale culturii mesopotamiene, care dateaza din anii 2700 i.C., exista citate care mentioneaza  mierea ca medicament.

Aproximativ 1000 de ani mai tarziu, in Egipt se scria papirusul “lui Ebers”, una din sursele cele mai importante pentru cunoasterea medicinei egiptene; si acesta citeaza atat mierea cat si ceara ca medicamente.

In civilizatia Indu apar de asemenea mierea si ceara folosite pentru compozitia produselor destinate vindecarii bolnavilor si se atribuie Azwin-ilor, zeii Soarelui, descoperirea mierii. Foarte interesant este faptul ca pe Krishna si Vishnu textele ii numesc frecvent Madhumaskha, nume derivat de la cel al albinei – poate ca o referire la harnicia si la ordinea care ii caracterizeaza pe acesti doi zei.

Mitologia greaca admite ca Jupiter a fost hranit de albinele de pe muntele Ida, care au elaborat mierea in acest scop.

Mitologia nordica leaga de zeul Odin aceasta substanta, cu care se prepara o bautura care avea virtutea de a transforma in poet pe orice muritor care ar fi baut-o – poate o reprezentare a dulcetii poeziei.

In ceea ce priveste cresterea albinelor si folosirea produselor lor, nu dispunem de date certe in legatura cu originea ei; o legenda greceasca o atribuie lui Aristeu, regele Arcadiei, care i-a invatat pe supusii sai cum sa pastreze roii. Aristeu, pastor de turme si ingrijitor de albine, ar fi, dupa mitologie, fiul lui Apolo si al Cirenei.

Virgiliu, in una din Georgicele sale, mentioneaza ca cea mai buna metoda pentru a obtine un roi era sacrificarea unui taur tanar, inchiderea lui intr-o cabana unde este lasat sa intre in putrefactie. “In primavara urmatoare, spune el, se vor naste de aici viermi care nu vor intarzia sa se transforme in albine”.  Aceasta credinta este amintita si de un relief de pe mormantul lui Chelderic, rege al francilor in secolul al V-lea – unde sunt sculptate trei sute de albine inconjurand capul unui taur. Se remarca astfel un obicei comun al mai multor popoare.

Fara a putea preciza cand apare acest obicei, se poate aminti ca anumite popoare din Orient si Orientul Mijlociu obisnuiau sa instaleze stupi pe mormintele acelor personaje care s-au distins in timpul vietii prin curaj. Trebuie sa se mentioneze acest obicei deoarece destul de frecvent au afirmat istoricii din secolul trecut ca pe locul unde se afla inmormantata o anumita persoana cuibaresc albinele, iar daca cel inmormantat avusese vreo legatura cu medicina, ei atribuiau mierii din fagurii respectivi o exceptionala virtute curativa.

Ce voiau sa exprime acele popoare punind faguri pe morminte?  S-ar putea da multe interpretari – una, ar fi ca albinele pazeau mormantul de atacul dusmanilor sau de jafuri, cu acelasi zel cu care isi ingrijeau fagurele si matca, intreg roiul atacand pe oricine indraznea o profanare. Altii cred ca asa cum in anumite civilizatii mortii erau ingropati cu alimente pentru calatoria  lor pe lumea cealalta, prin instalarea unui roi, li se asigura poate hrana pentru acelasi scop. Se admite cel mai frecvent ca albinele ar fi un simbol al nemuririi, deoarece au fost considerate ca spirite sau vanturi care-si schimba locul, dar niciodata nu mor; de aceea punerea lor pe morminte vrea sa arate ca invatamintele pe care cei ingropati le-au dat in timpul vietii lor vor fi mereu amintite si vor perpetua memoria lor.

Cele mai vechi date stiintifice in legatura cu albina si produsele sale sunt oferite de parintele zoologiei, Aristotel, care in “Istoria Animalelor” se ocupa pe larg de ele.

In sase carti ale operei sale se ocupa de aceasta insecta, de diferitele sale specii, descrie viata lor, felul in care se reproduc.

Albinele

Au recoltat si au depozitat mierea cu mult timp inainte de aparitia omului pe pamant. Primele urme istorice legate de recoltarea mierii de catre om, dateaza din neolitic sau de la finele paleoliticului, adica de aproximativ 12.000 de ani, si care asa cum s-a mentionat sunt atestate de o pictura rupestra descoperita in anul 1921 in pestera Paianjenului, de langa Valencia, Spania. Aceasta practica primitiva de recoltare a mierii ce consta in utlizarea unui bat si a unui recipient pentru obtinerea mierii este inca perpetuata si in zilele noastre, dar intr-o maniera putin mai evoluata, in Botswana si in Nepal.

Egiptul este insa locul in care se gasesc primele marturii ale practicarii apiculturii. In Grecia si in Roma antica insa apicultura era cunoscuta foarte bine. Sclavul insarcinat cu aceasta activitate era numit “apiarus” la romani si “mellitorus” la greci. In acea vreme, recoltarea mierii se facea prin afumarea stupilor apoi prin taierea fagurilor fara insa a fi luati in totalitate, lasand astfel provizii albinelor. Pentru taierea si razuirea cerii, apicultorul acelor timpuri utiliza cutite speciale din fier forjat, practic identice cu instrumentele utilizate inca si astazi. Mierea era apoi filtrata si lasata in repaus cateva zile pentru a permite ridicarea la suprafata a impuritatilor, dupa care era depozitata in amfore.

Secolele urmatoare nu au antrenat o revolutie majora in tehnicile apicole: metodele au fost chiar mai rudimentare si mai crude, devreme ce in aceasta perioada se practica recoltarea totala a mierii si distrugerea coloniilor prin innecare sau asfixiere.

In epoca noastra, recoltarea din stupi cu rame mobile se aplica in conditiile in care 80 pana la 90% din celulele ce contin miere au fost operculate (capacite) de catre albine cu un strat subtire de ceara. Recoltarea se face in general dupa un “cules” – ce corespunde perioadei de productie de nectar – si in general, in emisfera nordica, se face catre sfarsitul lunii mai, terminandu-se in noiembrie. Aceasta perioada de cules este diferita de la o regiune la alta si depinde de conditiile climatice si sezoniere.

Daca productia de miere isi pastreaza caracterul sau artizanal, numerosi sunt producatorii care fac apel la procedee automatizate.

Polenul

Biblia, Talmudul, Coranul, manuscrisele Orientului, scrierile Greciei antice ale Romei antice si tarile din Orientul Mijlociu, Rusia, tarile slave… toate culturile, toate religiile, au laudat, de-a lungul timpului virtutile polenului si ale mierii ca surse de tinerete vesnica si o garantie pentru sanatatea oamenilor. In timpurile biblice, totusi, nu exista referiri particulare despre polen in scrierile sacre, ci mai curand asupra produselor stupului in general.

Albina a fost aleasa de nobili pentru a figura pe blazoanele lor, ca semn de harnicie si ordine; un astfel de exemplu este cel al lui Urbano al IV-lea.

• De-a lungul timpurilor mierea a fost intotdeauna acceptata ca unul dintre cele mai fine alimente accesibile omului. Cu secole in urma, cand rasele primitive traiau in stransa legatura cu natura, acestea erau fortate sa-si procure hrana mergand in cautarea ei. Pe masura interventiei progresului si aparitiei civilizatiilor antice, mierea era privita si laudata in scrierile diferitilor autori. Ea a fost mentionata in Biblie, Koran, Talmud si era foarte apreciata de romani, greci si egipteni.
• De fapt, in fiecare teritoriu populat cu albine exista aceeasi credinta legata de puterile miraculoase ale mierii utilizata atat ca aliment cat si ca medicament. Grecii antici o numeau “Nectarul Zeilor”: scriitorii si invatatii multor civilizatii credeau ca acest nectar este un aliment minune si depozitarul binefacerilor medicinale.
• Cele mai vechi documente cu privire la folosirea cerii provin de la straveechile civilizatii cuprinse in aria dintre Tigru si Eufrat, unde in anul 5.000 i.C., se vorbea deja limba sumeriana, iar in anul 4.000 i.C., aa inceput sa apara scrierea pe tablite de argila.
• In Irak, la Nippur, au fost descoperite doua fragmente din ceramica, apreciate ca provenind din anii 2100 – 2000 i.C. Ele sunt considerate a fi cele mai vechi documente referitoare la miere si ceara scrise in limba sumeriana si contin un text ce se refera la o reteta de leacuri si unsori pe baza acestor produse.
• In Egiptul antic se folosea multa miere si ceara de catre preoti in cadrul diferitelor ritualuri. Albina, stilizata, figura in numeroase morminte si pe statui, ea reprezentand chiar simbolul regelui Egiptului de Jos din anul 3200 i.C.
• In urma examinarii continutului unor piramide s-a putut constata ca egiptenii conservau fructele in miere, iar pentru imbalsamarea cadavrelor, alaturi de alte substante, se gasea de asemenea mierea si ceara.
• Mierea si ceara, mentionate in papirusuri (Georg Ebers si Edwin Smith) ca medicamente, reprezinta surse importante pentru cunoasterea medicinei egiptene. Egiptenii foloseau crème pe baza de ceara, pentru protejarea pielii impotriva razelor soarelui.
• Prima moneda cunoscuta in lume, are gravata pe ea albina ca simbol al harniciei si apartinea civilizatiei din Efesul secolului IV i.C.
• Pliniu cel Batran, reputat enciclopedist roman, se ocupa pe larg de albine si produsele lor in lucrarea sa Istoria naturala. Ca si alti invatati ai timpului prezinta numeroase si amanuntite utilizari ale cerii, fapt ce demonstreaza ca se cunosteau modul de xtractie, purificare si chiar de inalbire a cerii.
• Inalbirea cerii se practica mai ales in Cartagina, unde produsul obtinut a capatat denumirea de “ceara punica”.

Apicultura in Dacia 

In ce ne priveste, existenta unei prime marturii scrise privind apicultura la daci se datoreaza “parintelui istoriei” Herodot (485 – 421 i.C.). Acesta, voind sa mearga in Scitia si trebuind sa treaca Istrul (Dunarea) a aflat de la tracii de pe malul drept al fluviului ca pamanturile de dincolo de apa nu pot fi calcate cu usurinta din cauza multimii albinelor care nu dau nimanui indemn sa patrunda pe acele meleaguri. Aceasta informatie trebuie luata in sensul unei marturii privind raspandirea apiculturii in vechea Scitie.

Cercetarile arheologice

Cercetarile arheologice au demonstrat existenta prisacarilor inca din timpuri stravechi. Afirmatia apare si in lucrarea Anabassis a marelui istoric grec Xenofon (430 – 355 i.C), care a scris: “hrana getilor consta in primul rand din miere, legume, lapte simplu sau preparat si foarte putina carne, caci credinta in Zamolxes ii oprea”.


Sursa: http://www.icdapicultura.ro/istoric.htm